Anunțuri

Ce zi e azi? Habar n-am. E zi libera. Doar asta conteaza…

Ma suna sora-mea. E doar ora 11:00 am. Cum indrazneste sa ma trezeasca la ora asta in ziua mea libera? Ma saluta cu „Hristos a inviat!”. Ezit, ma enervez si ii raspund mecanic „Adevarat a inviat!”, desi nu prea intelege mare lucru pentru ca mi-e prea somn ca sa pot vorbi coerent. Realizez peste o secunda ca nu visez si ma apuc de bombanit. Si ce daca  e Pasti? Pe mine sa nu ma mai salute asa. Daca nici ea nu intelege, atunci cum sa inteleaga altii care ma cunosc mai putin. Nu vreau sa respect un obicei, doar pentru ca asa face toata lumea. Nu mai gasesc semnificatia acestor cuvinte.

Incet-incet ma calmez.

Stau rau cu nervii asta e clar. Terminam de povestit si incerc sa adorm la loc.  Mi-a sarit somnul. Stau cu ochii in tavan si ma gandesc.

Auzi ca e ziua de Pasti! Mai sa fie, mie cum de mi-a scapat?

Ah, stai ca-mi amintesc…

Am lucrat in ultima luna ca un robot si n-am prea avut vreme sa ma gandesc la altceva.

Nu sunt o persoana credincioasa. Am tendinte agnostice. Nu stiu exact ce sunt cand vine vorba de religie. Prefer sa nu fiu nimic. Nu vreau un grup religios de apartenenta. Ma multumesc sa cred in ce vreau eu, fara sa ma intereseze prea tare daca mai cred si altii la fel.

N-am vacanta de Pasti (cu exceptia zilei de luni), asa ca nu pot sa asociez aceasta sarbatoare cu o vacanta, ca sa fi avut un motiv sa o tin minte.

Nu cred in iepurasul de Pasti.

In ultimele doua zile am lucrat ca robul prin casa, sa fac curatenie pana in ultimul moment. Acum inteleg frenezia tuturor. Erau pregatiri de Pasti!

Am facut pe ajutorul de bucatar. Am spalat vase cat pentru un batalion. Am facut plantonul de la masina de spalat in bucatarie si din bucatarie la masina de spalat.

Am spalat geamurile la balcon. Experienta horror. Etajul 5. Trag cu ochiu’. Se invarte asfaltul. Imi tremura piciorele. Sa-mi fac curaj. Pisica se invarte in jurul meu. Poate se arunca de la etaj. O inchid in camera. O grija mai putin. Strang din dinti si m-apuc de treaba. E clar. Am rau de inaltime. Uitasem. Bogdan se ofera sa ma ajute. Mi-l imaginez o secunda iesit de jumatate in afara balconului si mi se inmoaie picioarele. Ma apuc de urlat la el sa-si vada de treaba. Atata imi mai lipsea, sa am si grija lui. Numai in vis mai am asa stari de anxietate ca atunci cand spal geamurile de la balcon. De ce fac asta, daca mi-e asa frica? Pentru ca mi-e mai frica sa las pe altcineva sa le spele in locul meu. Rezultatul?  A doua zi am febra musculara la picioare. La inceput nu inteleg. Cum adica am febra musculara la picioare? Doar n-am tocat legumele la salata cu piciorele… ?Apoi inteleg. Din cauza ca mi-era asa frica sa stau cocotata pe un scaun in fata unui gol imens de care ma despartea doar o bucata fragila de sticla mi-am tinut muschii de la picioare extrem de incordati si-am facut febra musculara. Imagine that!!!

Sambata seara. Ultimele retusuri. Sa mancam ceva. Frigiderul e plin de mancare. Multumesc frumos, dar mi-a pierit foamea. Sunt prea obosita.

Ma pun sa dorm. Ma trezesc in timpul somnului intr-o pozitie ciudata. Picioarele imi atarna pe marginea patului. What the …? Imi dau seama ca am schimbat orientarea patului in camera si ca acum dormim cu capul spre Est, nu spre Sud ca inainte. Tot eu sunt de vina. Facusem ceva glume referitoare la Feng Shui (sau cum se cheama) si Bogdan m-a luat in serios. O sa trebuiasca sa ma obisnuiesc cu noua organizare a camerei. Si pisica e un pic dezorientata. Adorm din nou.

Suna telefonul. Ma intorc sa-l iau. Ma doare fiecare celula. Raspund cu greu. E sora-mea…, dar deja stiati asta.

Nu-mi place limba franceza. Ar fi mai multe motive:

 – prea multi profesori de franceza care m-au calcat pe nervi in scoala, pentru ca se luau prea in serios si pentru ca sufereau de o obsesie generala si inexplicabila fata de Franta, pe care se straduiau asiduu sa ne-o inoculeze noua elevilor si pe care noi, idiotii de elevi, nu reuseam cu incultura noastra sa o intelegem;

– nu-mi place cum suna, chiar daca se presupune ca e o limba extrem de melodioasa; „muzica iaste aceea care-ti gadila placut urechile” , dar mie limba franceza imi cam zgarie timpanele, asa ca nu „iaste” muzica pentru urechea mea.

– obsesia generala pentru Franta si Paris ca obiective turistice demne de vizitat (n-am fost niciodata, probabil ca e superb, grozav, genial sau cum o fi, nu contest, dar nu sunt deloc curioasa);

– ar mai fi multe alte motive extrem de subiective pe care nu-mi bat capul sa mi le mai amintesc.

Cu toate astea, urmatoarea melodie imi place atat de mult incat pot face abstractie de faptul ca e in limba franceza:

Pentru cunoscatori: Nu judeca omul, judeca rezultatul muncii lui – in cazul de fata: melodia.

Din cand in cand ma loveste depresia. E ceva normal pentru mine. M-am obisnuit. Vine, trece… Cel mai nasol e ca atunci cand sunt deprimata ma enerveaza la culme sa le explic celor din jur starea mea de spirit. Ma oboseste. Nici eu nu stiu ce simt exact, deci e destul de greu sa-i explic altcuiva. In plus, uneori oamenii din jur te intreaba daca esti ok sau „cum te simti?”, „ce mai faci?” doar de dragul conversatiei, nu tin neaparat sa stie efectiv ce simti, lucru care pentru mine e extrem de frustrant.

De curand am gasit solutia perfecta la o astfel de situatie, asa ca faceti bine sa nu ma intrebati cum ma simt sau ce mai fac atunci cand sunt iritata sau deprimata pentru ca am raspunsul la indemana (nu uitati ca sunt dependenta de muzica si in orice moment am la indemana un dispozitiv de redare a acesteia, asa ca nu-s sanse de scapare :-)):

Thank you My Chemical Romance

Noua mea obsesie muzicala. Ceea ce inseamna ca nu am timp sa scriu. Sunt setata pe modul „ascultare”. Nu gasesc butonul „Reset”. Nici nu-l caut. Cat timp este muzica pot face abstractie de nimicul din viata mea.