„Requiem for a dream” – un film pe care mi-l amintesc

De-a lungul timpului mi-am dat seama ca am o problema. Uit. Am o memorie extrem de buna de scurta durata, dar cea de lunga durata e dezastru. Cateodata ma streseaza chestia asta, pentru ca stiu ca am vazut filmul X sau am citit cartea Y, dar nu-mi amintesc nimic despre ele.  E oarecum stupid, dar mi se intampla frecvent. Uneori imi amintesc o senzatie si atat.

Cel mai frustrant e cand povestesc cu cineva despre filme, pentru ca ajungem intotdeauna la urmatoarea conversatie: „Ai vazut filmul X?” si eu, pentru ca sunt convinsa ca l-am vazut, raspund „Da.”, dupa care mi se adreseaza inevitabila intrebare „Si ti-a placut?” sau „Cum ti s-a parut?”, iar eu raspund: „Habar n-am, nu-mi amintesc, stiu doar ca l-am vazut”.

Partea buna e ca pot sa ma uit la un film de doua ori, la un anumit interval de timp, si sa mi se para ca e un film complet nou, cu exceptia faptului ca sunt constienta ca l-am mai vazut candva. Cred ca mi se intampla asa la filme care nu m-au impresionat la modul extrem. De-asta raman, dupa mult timp de la vizionarea lor, doar cu o senzatie si nu cu un sentiment bine definit despre acestea.

De obicei, primul film care in vine in minte atunci cand sunt intrebata despre filmele mele preferate este „Requiem for a dream„. Spun de obicei, pentru ca in functie de starea de spirit pot sa oscilez si sa aleg alt titlu dintre putinele filme pe care chiar mi le amintesc.

Despre „Requiem for a dream” ce pot sa spun? Un film intens despre abuz. Abuz de droguri, in diversele sale forme si efectul acestuia. Filmele despre acest subiect sunt destul de frecvente, dar majoritatea nu ma impresioneaza. Acest film e exceptia. Poate e vorba de modul in care sunt create personajele, poate e vorba despre modul in care e prezentata relatia acestora cu starea lor de dependenta. Poate a fost fascinant sa vad in paralel o mama si un fiu care se autodistrug, in cautarea unei fericiri absolute. Fiecare are un vis si in disperarea de a-si atinge visul, amandoi ajung sa piarda tot.

Rezultat: Electrosocuri vs. brat amputat.

Coloana sonora: superba. „Summer overture” (Clint Mansell), melodia obsedanta pe care am ascultat-o la nesfarsit dupa vizionarea filmului, e oglinda muzicala a acestui film. O melodie mai potrivita nici ca s-ar fi gasit. E ca ceata, te inconjoara si capata iluzia densitatii. Parca o simti ca te apasa.

La capitolul daca: Daca as fi fost regizorul filmului as fi pus in coloana sonora si „Meds” de la Placebo (cred ca trebuia sa am si o masina a timpului ca sa fac o calatorie in viitor pentru asta, dar trebuie sa faci eforturi de amoru’ artei). Eh, sunt subiectiva, filmul e perfect asa cum e.

Cel mai fascinat personaj: Sara Goldfarb, jucata genial de Ellen Burstyn

Premiul special al juriului (eu :-)): Jared Leto – pentru ca, pe langa faptul ca are roluri interesante, e vocalistul de la 30 seconds to Mars 🙂 (just listen).

Best empowerment song of the moment

Depre prostie

Cum hotarasti ca cineva e prost? Pe ce criterii ajungi sa ii atribui cuiva aceasta caracteristica? Ce te face pe tine mai destept, in comparatie cu cel pe care il consideri prost?

Gandindu-ma la mine, imi amintesc cu oarecare amuzament ca in copilarie si adolescenta aveam senzatia ca eu sunt cea mai desteapta si toti ceilalti din jurul meu sunt prosti. Inca dinainte sa inteleg ce inseamna creierul, sustineam sus si tare ca eu am capul de piatra, chiar daca nu puteam pronunta foarte bine cuvantul respectiv, pe vremea aia. Banuiesc ca pentru mine sa ai capul de piatra era un lucru bun, din moment ce parintii si surorile mele aveau capul plin de taratze si dovleac care, din ce observasem eu, erau mancare pentru porci.

Mai tarziu, in adolescenta, cand ma certam cu surorile mele, ne adresam una alteia cele mai urate epitete, pe care le stiam pe-atunci. De multe ori era un fel de concurs in care castiga ultima care reusea sa-i adreseze celeilalte un astfel de epitet, fara sa se repete. Cuvantul „proasta” isi pierduse complet semnificatia din cauza supra-utilizarii.

In general, e suficient sa nu-ti convina ceva ce a facut sau a spus o oarecare persoana ca sa spui despre aceasta ca e proasta. Uneori nu o spui cu voce tare pentru ca esti bine educat si stii ca nu se cade asa ceva, dar o gandesti. Uneori nu o spui cu voce tare pentru ca persoana careia i se adreseaza ti-e superioara ierarhic la locul de munca si ti-e teama sa nu intri in bucluc. De cele mai multe ori spui despre altii ca sunt prosti fara sa stai prea mult sa te gandesti, chiar daca e vorba de chestiuni banale in care nu reusesti sa cazi de acord cu acestia. De multe ori, daca ai intelege ca pentru unii acest cuvant e o adevarata insulta, poate te-ai gandi de doua ori inainte sa il folosesti.

Uneori esti indreptatit sa te enervezi si sa spui depre altii ca sunt prosti. Si totusi, cum ar fi sa descoperi cate persoane ti-au adresat tie epitetul asta, de-a lungul vietii? Oamenii sustin ca prefera adevarul crud unei minciuni magulitoare, dar cei mai multi dintre ei spera ca minciuna magulitoare sa fie adevarata si adevarul crud sa fie o minciuna.

Cat despre mine, intre timp am mai crescut si nu-i mai cadorisesc pe cei din jur atat de des cu acest epitet. Asta nu inseamna ca nu mai scap, din cand in cand, la traista cu „rautacisme”. Cel mai greu e sa ma opresc, mai ales cand stiu sa inot in ea cu atata dezinvoltura, dupa ce am exersat cu sarguinta toata adolescenta mea.

De obicei, ma opresc amintindu-mi ca „Omul imparte cu darnicie cuvantul <<prost>> si e gata sa-si cinsteasca aproapele de douazeci de ori pe zi cu el. E de ajuns ca din zece parti una singura sa fie proasta, pentru ca – in pofida celor noua parti bune – tu sa treci drept prost.” („Suflete moarte” – Gogol). Sunt insa si persoane despre care continui sa cred ca sunt proaste chiar daca stiu ca asta intra in contradictie cu tot ce-am spus mai sus.

Concluzia: nu trebuie sa ne oprim sa avem pareri negative despre altii, ci sa analizam mai mult inainte sa hotaram asta.

Daca n-ar fi muzica…

Daca n-ar fi muzica… nu vreau sa ma gandesc ce ar fi. Ar fi un mare gol in viata mea. Poate n-as mai fi nici eu. In tulburatele episoade de melancolie abrupta ale copilariei si adolscentei mele, in care aveam senzatia ca nimeni nu ma intelege singura mea scapare era in muzica sau in carti. Imi place sa citesc, dar acum nu mai am atata timp pentru asta, cum aveam cand nu trebuia sa stau 8-10-12 ore la serviciu. Am un job in care uneori n-am vreme nici sa respir, deci nici nu se pune problema ca mi-as putea lua cartile cu mine. Muzica e mai usor de transportat si cand asculti muzica mai poti face si altceva in acelasi timp, asa ca pot sa merg oriunde cu ea dupa mine. Asa ca eu sunt ciudata la care tot timpul ii atarna cate un cablu, cate o casca…

Daca n-ar fi muzica, as avea niste dimineti extrem de chinuite si un drum prea lung pana la serviciu. Ma trezesc greu dimineata. Nu sunt o persoana matinala. N-am fost niciodata. Imi place sa dorm.

 Muzica e singura care imi lumineaza diminetile, chiar daca afara ploua cu galeata si trec masinile pe marginea soselei si ma stopesc din cap pana-n picioare. Ce conteaza? Muzica imi intra in creier, mi se revarsa in sange, inchid ochii si pot sa zbor… peste balti :).

Muzica pe care o ascult eu, chiar daca pare depresiva pentru altii, mie imi reda zambetul pe buze sau pot sa plang pe ea si sa ma descarc. Pot sa scriu, pot sa mananc pe muzica. Nu dorm pe muzica, pentru ca ma tot trezesc la cate un acord minunat. Altfel dorm ca lemnul si poti sa dai cu tunul cand dorm eu. Pot sa-mi pun castile in urechi, sa cant o data cu ea si sa uit ca nu am voce.

Muzica ma leaga de oameni pe care nu i-am vazut sau cu care nu am vorbit niciodata, dar care stiu ca simt la fel ca mine. Muzica ma leaga de oameni pe care i-am ales sa fie langa mine. Muzica imi da putere sa merg mai departe, cand am senzatia ca existenta mea e in van. Muzica ma scapa de oamenii care ma obosesc cu prea multa vorbarie.

Va las cu niste melodii care ma baga in transa si pe care le folosesc pe post de perfuzii muzicale atunci cand m-a secat zgomotul produs de difuzoarele vecinilor. Am ales cateva, in functie de ce mi-a venit pe moment. Simt ca nedreptatesc alte melodii, dar sper sa ma ierte :).

„Pe neasteptate, un inger”, Jaime Bayly

“Particip la concursul organizat de librăria online libris.ro şi blogul Cronicile Ancuţei“

Trebuie sa recunosc de la inceput ca mi-e greu sa aleg o singura carte care mi-a placut. Totusi, pentru ca asta-i regula jocului, o sa aleg o carte citita de curand si pe care am gasit-o din intamplare, cand faceam „surfing” printre cartile din categoria „lichidare de stoc”. Este vorba despre cartea „Pe neasteptate, un inger”, scrisa de Jaime Bayly.

Cartea asta a fost pentru mine exact asa cum spune titlul: un inger, pe neasteptate.  Pe de o parte, e o carte la care am ras in hohote, in care comicul de situatie si comicul de limbaj mi-au amintit, in anumite momente, de scrierile lui Caragiale. Pe de alta parte, am reinvatat (pentru ca uitasem), ca trebuie sa daruiesti, fara sa astepti ceva in schimb.

Cartea se invarte in jurul a doua personaje: scriitorul Julian Beltran si femeia de serviciu Mercedes. Julian are nevoie de o femeie de serviciu care sa-i curate casa de doua ori pe saptamana, o angajaza pe Mercedes, o femeie trecuta de varsta a doua, care toata viata ei a lucrat slujitoare la casele celor bogati, dupa ce a fost vanduta de mama ei, la varsta de 10 ani.

Pe cat de tragica pare povestea lui Mercedes, pe atat de senina si plina de viata e aceasta. In contrast cu personajul lui Mercedes, Julian este scriitorul lenes, fara chef de viata, constant obosit si care are o situatie materiala suficient de buna incat sa trandaveasca. Prezenta lui Mercedes trezeste in Julian entuziasmul si acesta se hotaraste sa o gaseasca pe mama acesteia, chiar daca Mercedes nu mai stia nimic de ea de cand fusese vanduta.

De ce mi-a placut asa de mult cartea aceasta? Mi-a placut pentru ca m-am regasit in personajele ei. Mi-a placut pentru ca m-a facut sa imi doresc sa nu o mai las din mana, sa o pot citi pe nerasuflate, sa ma enervez ca nu pot citi mai repede si sa ma intristez ca s-a terminat. Mi-a placut pentru ca mi-a reamintit de vacantele mele din adolescenta, cand ma opream din citit doar ca sa dorm. Nu in ultimul rand, mi-a placut pentru ca m-a determinat sa imi doresc sa citesc si alte lucrari ale respectivului autor. Asa cum Mercedes a trezit entuziasmul intr-un scriitoras letargic, asa a trezit cartea asta entuziasmul intr-un functionaras letargic (adica eu).

In plus, ca sa ma revansez fata de Jaime Bayly, scriitorul care mi-a daruit cartea asta minunata, am mers si am cumparat (la pret intreg :)) unul dintre romanele sale autobiografice „Escrocul sentimental”. Daca mai gasesc si alte carti de-ale lui, nu o sa ezit sa le cumpar.

Obiecte pierdute

Mi-e dor sa dorm. Sa fac asta constant. In fiecare zi, ora, minut, secunda… Si fac asta in fiecare zi, ora… Nu-i de ajuns. Ar vrea sa pot dormi in afara spatiului si timpului. Cumplit de complicat. Ma gandesc ca moartea nu-i o solutie. As putea sa incerc. Ce am de pierdut? Totul. Nu exista cale de intoarcere. In zadar se cauta solutii. Procesul e ireversibil. Asa e bine sa si ramana. Ai dreptul la o singura incercare. Problema e: exista si posibilitatea sa castigi? O sa stiu numai dupa ce am pierdut.

Pierderile sunt pasiunea mea.

Pierdut identitate. O declar nula. Cine o gaseste, poate sa o calce in picioare. Oricum nu-mi folosea la nimic.

Pierdut personalitate. O declar nula. Temperamentul e ereditar, deci nu poti face transplant de temperament. Caracterul e dobandit. S-ar putea sa fie transmisibil. Ai putea incerca. Nu te sfatuiesc. Sunt o persoana fara caracter.

Pierdut memorie. O declar nula. Cine o gaseste, sa scape cat mai repede de ea. Se poate folosi doar pe post de praf de stranutat. E imbacsita de idei ce provoaca alergii.

Pierdut viata. Nu o declar nula, pentru ca a fost a mea si va ramane a mea indiferent de circumstante, chiar daca va lua o alta forma. Simti mirosul de suflet ars? E mirosul ei natural. O parte din mine. Fiecare suflet miroase in felul lui, la fel cum fiecare floare are mireasma ei.

Dilema

– Uite o frunza. Oare de unde a cazut? Oare a venit toamna?

– A, da… Chiar e o frunza… si e albastra!

-Aiurea. Ce albastra!?! Ai innebunit? Unde ai mai vazut tu frunze albastre? Frunze albastre nu exista. Mai bine ai merge la un control oftalmologic…

– Glumesti. Vad foarte bine. Cred ca tu ai o problema. Toamna, inainte sa se desprinda si sa cada, fruzele sunt albastre.

– Si eu de ce nu le vad? Altii de ce nu le vad? Cum de numai tu poti sa le vezi? Auzi magarie: frunze albastre… Ha-ha, poate daca le vopsesti cu lavabil. Toamna frunzele sunt aramii, maro, galbui, nicidecum albastre.

– Eu le vad pentru ca ma uit. Tu nu vezi nimic, esti prea ocupat. Pentru tine e o pierdere de vreme sa vezi lucrurile in profunzime. Nici nu-mi inchipui c-ai sa reusesti vreodata sa intelegi tristetea frunzelor.

– E clar. Esti nebun. Fruzele sunt o parte dintr-o planta. Plantele nu au sentimente si chiar daca ar avea, frunzele tot nu ar avea sentimente. E ca si cum ai spune ca un om are sentimente si implicit mana unui om are sentimente. E absurd. In consecinta, frunzele nu pot sa fie triste pentru ca nu au sentimente, nu gandesc etc.

– De ce nu? Ca nu vrei tu?

– Nu-i vorba de mine. Daca ar fi dupa mine ai putea sa le dai la scoala sau sa le faci buletin. Problema e ca nu se poate, nu-i normal asa ceva. Asta-i legea naturii. Nu exista sentimente fara creier, asa ca n-o sa inteleg niciodata de ce organul iubirii e considerat inima? Totusi, sa revenim la problema de fata: frunzele nu simt nimic, pentru ca sunt frunze. Ai inteles? Ai bagat bine la tartacuta? De cate ori sa mai repet?

– Am inteles, am inteles: frunzele n-au sentimente (pauza). Da’ ai vazut frunzele cum rad in lumina soarelui sau cum danseaza in bataia vantului? Ce se mai distreaza (zambeste extaziat)!

– Stii ce? Vad ca ai de gand sa continui cu aberatiile astea la nesfarsit. Unde te crezi? La ora de literatura? Te-oi fi impiedicat si ai cazut cu capul in galeata cu figuri de stil. Mai bine te las in pace si ma apuc de treaba. Cineva mai trebuie sa si munceasca. Daca toti am sta sa filozofam ca tine… (se intoarce sa plece, dar se razgandeste). Mai bine nu. Cine stie ce idei iti mai vin. Poate te-ai lovit cumva la cap…? La cat esti de impiedicat? Ai baut ceva…? Stiu. Citesti prea multe prostii! Stiam eu ca nu e sanatos. O sa pun cartile alea pe foc. De azi inainte doar la televizor o sa te uiti. Ai inteles? Hei, cu tine vorbesc! De ce nu zici nimic? Raspunde!

– …scuza-ma. Ma uitam la frunza asta albastra. E asa frumoasa! Acum s-a desprins din copac si cade incet, incetisor… Nu mai e albastra, e… maro.

– In sfarsit, ti-ai revenit. Vezi ca e maro? Ti-am spus eu! Credeam ca ai o fixatie cu albastrul ala.

– Da, e maro. Acum e maro.

– Normal. A fost verde, a venit toama, s-a facut maro si a picat din copac. Ce mare filozofie!

– Da, dar a fost albastra inainte sa fie  maro.

– Dumnezeule!!! Iar incepe… Tu chiar vrei sa ma innebunesti!

– Nu. Eu vreau doar sa te fac sa vezi, sa intelegi…

– (il intrerupe strigand) Ce sa vad? Eu vad foarte bine! Doar de-asta mi-am facut ochelari noi. Ca sa vad. Tu, in schimb, pe langa ca nu vezi bine, vad ca nici nu mai auzi.

– (surprins si vorbind in soapta) …sa vezi tristetea frunzelor.

– … (nervozitatea il impiedica sa mai spuna ceva)

Cele doua fetze se privesc, dar nu se vad. Una e impietrita intr-o grimasa ce tradeaza isteria si cealalta e senina si aproape stravezie. Dupa mult timp, fatza stravezie se uita la peretele alb, pe obraz i se prelinge o lacrima si sopteste:

– Priveste cate frunze-ingeri ne-nconjoara si ce frumos plutesc! Si sunt asa de albe, ca fugii de zapada!

Cealalta fatza, parca trezita din transa, cu o privire de nebun isi desclesteaza cu greu falcile si, vazand bezna in jurul ei, urla:

– Ne-au bagat la inchisoare pentru trafic de frunze!!!

Liniste. Se deschide o usa si in incapere se face lumina. Pe jos, intr-o balta de sange, zace un om. In pumul inclestat se intrezareste restul unei frunze de artar.

Sub influenta muzicii

Hi, my name is Ana and I’m an addict…

Nu va faceti griji, singura mea dependenta esentiala este dependenta de muzica. Probabil pentru unii asa ceva suna a metafora, dar eu ma trezesc dimineata cu nevoia de a asculta muzica si adorm cu o melodie in creier.

M-am nascut intr-un sat mic si pentru mine accesul la muzica a fost mai dificil decat pentru alte persoane. Am avut in casa un pickup, dar majoritatea discurilor erau de muzica populara. Aveam si cateva cu muzica usoara. Imi amintesc de Angela Similea. Nu neaparat pe gustul meu, dar atunci as fi ascultat orice muzica, mai putin populara (eram in scoala primara).

In scoala generala, cand aveam vreo 11-12 ani, mi-am dat seama ca imi place muzica rock, dupa ce am fost in vacanta la verisorii mei din alt oras si am descoperit un sertar plin cu diverse casete rock: Metallica, Nirvana, Queen etc. Pe vremea aia nu stiam o boaba de engleza, dar imi ramasesera in cap cateva versuri stalcite din „The Unforgiven” de la Metallica, pe care mi le-am amintit pana in ziua in care am reusit sa ascult piesa aceea din nou (undeva prin liceu).

Si acum imi amintesc ce incantata am fost cand la 14 ani am primit primul meu casetofon. Eram in extaz. Imi petrceam timpul cautand posturi de radio si inregistrand peste casete gasite prin casa (majoritatea cu muzica populara), diverse piese rock pe care le auzeam la radio.

In liceu m-am mutat  in oras si am inceput sa am acces la muzica. Intr-o zi, am auzit „Join me in death” de la HIM si am fost fascinata. Imi trebuia neaparat sa mai ascult formatia asta. Am devenit fixata pe idee. Dupa jumatate de an am gasit o caseta piratata cu albumul „Razorblade Romance”, la ceva chiosc in care mai gaseai din cand in cand si muzica rock. Era o zi de luni, undeva prin 1999. Eram atat de fericita, ca imi venea sa topai in drum spre apartamentul in care locuiam in gazda. Singura problema era ca nu aveam unde sa ascult respectiva caseta, pana vineri cand ma intorceam acasa, la tara, unde ma astepta casetofonul.  Cand am ajuns vineri acasa, mi-am aruncat bagajele pe pat si m-am grabit spre casetofon. Am ascultat caseta de vreo cinci ori la rand si aveam senzatia ca nu-mi mai incap in piele de bucurie.

E ciudat sa-mi amintesc asta. Nu prea sunt genul de persoana care se entuziasmeaza usor. Si totusi, cand vine vorba de muzica, lucrurile se schimba.

Nu-i inteleg pe oamenii care pot sa traiasca fara muzica sau se multumesc sa asculte doar ce le ofera radiourile la moda. Stiu ca e alegerea lor, stiu ca oamenii sunt diferiti, dar mi se pare greu sa-i inteleg pe oamenii care sustin ca pot asculta orice gen de muzica. E ca si cum ai spune ca toate felurile de mancare iti plac la fel de mult, ca nu conteaza daca pun o lingura de sare in supa sau nu pun deloc pentru ca o sa fie la fel si as putea sa cred ca e adevarat, doar daca respectiva persoana si-a pierdut complet simtul gustativ. In ceea ce priveste muzica, as putea sa-i demonstrez oricand unei persoane care sustine ca asculta cu placere orice gen de muzica, ca ceea ce sustine nu-i adevarat. Probabil multi dintre acesti oameni cred ca muzica se rezuma la ceea ce se aude constant pe radioul de la serviciu sau pe canalele de televiziune in voga. Si totusi muzica e mult mai complexa decat atat si, daca suntem sinceri cu noi insine, pana la urma ajungem sa ne inclinam spre un gen sau altul.

Pentru mine, sa sustii ca poti asculta orice gen de muzica cu aceeasi placere, inseamna de fapt ca nu auzi muzica, ca nu o intelegi, pentru ca fiecare melodie indiferent de gen ar trebui sa-ti trezeasca anumite emotii, fie ele pozitive sau negative.

Vorbeam in postul meu intial despre etichete si vreau sa recunosc de la inceput ca am tendinta sa-i etichetez pe oameni in functie de relatia lor, ca si ascultatori, cu muzica.

O mare tristete a mea ar fi ca traiesc intr-o tara in care nu castig destul, cat sa pot cumpara toata muzica ce-mi place. E un pacat de care ma gasesc vinovata. Oricum sunt in cautare de solutii…

Pana una-alta, my name is still Ana and I’m an youtube junkie :-). Enjoy.

In mintea mea

Cine sunt eu?

 Nu are importanta prea mare cine sunt, ci mai degraba cum sunt. De cele mai multe ori sunt eu, din cand in cand ma transform in altcineva. Tot eu, dar altfel. Nu am multiple personalitati in sensul patologic si nici macar nu ma consider ipocrita, pur si simplu cred ca in fiecare dintre noi zac mai multe fete ale personalitatii noastre si fiecare dintre aceste fete apare in mod nonsalant, necalculat, in functie de scena pe care jucam. Pana la urma viata e o scena mai mult sau mai putin si noi suntem actori pe scena asta. N-am spus-o eu, au spus-o altii, au scris-o altii si cred ca, in mare masura, e adevat.

Sunt lenesa si totusi perfectionista in ceea ce fac. Ideea este ca nu vad utilitatea multor chestii pe care oamenii din jurul meu le fac in mod sarguincios. De exemplu, daca n-am chef sa ies afara, de ce sa ies la o plimbare? Doar pentru ca e sanatos? Daca n-am chef sa fac un dus, de ce sa fac un dus? Doar pentru ca asa cer normele de igiena? Daca n-am chef sa-mi calc hainele, de ce sa mi le calc? Doar pentru ca asa imi spune eticheta? Urasc etichetele si la propriu si la figurat.  La fel cum ma chinuie cand uit sa tai eticheta la o haina noua si imi produce iritatii pe piele, ma chinuie cumplit tendinta asta a oamenilor de a se eticheta unii pe ceilalti. Recunosc, din cand in cand ma mai las si eu prada instinctului de a eticheta. Totusi, in general, am bunul simt sa spun ce cred despre anumite lucruri, chiar daca nu e ceea ce ar trebui sa cred sau ceea ce este social corect sa cred.

Sunt dependenta de muzica. Am fost din copilarie. Nu stiu daca as putea trai fara muzica. De multe ori ma gandesc daca ar fi sa aleg intre a surzi si a orbi ce as alege? Ce ar fi mai rau? La modul practic, am senzatia ca e mai rau sa fii orb si, totusi, as putea oare sa traiesc fara sunet in jurul meu? Am o prietenie speciala cu muzica si sunt cativa artisti (cantareti si formatii) pe care ii apreciez si carora le datorez simplul fapt ca mai sunt aici, cu mintea partial intreaga. Nu va imaginati ca am impresia despre mine ca sunt perfect intreaga la minte, nici pe departe. In lumea in care traim cred ca e aproape imposibil.

Sunt genul de persoana care vede prima data partea goala a paharului, pentru ca mi se pare cel mai realist asa. De fiecare data cand cobor niste scari imi imaginez ca o sa ma impiedic si o sa cad, lucru care nu se intampla pentru ca ma uit pe unde calc. Dupa ce m-am gandit la tot ce se poate intampla mai rau, am mai mari sanse sa ma bucur de lucrurile bune. Intr-un final o sa-mi fie bine, pentru ca o sa fac eu tot posibilul sa-mi fie bine.

Nu cred intr-un Dumnezeu institutionalizat, desi parintii mei m-au botezat in religia crestin-ortodoxa. N-au facut-o din habotnicism, nici pe departe, ci pentru ca asa se face in societatea noastra, trebuie sa-ti botezi copilul. De obicei, iti botezi copilul in religia grupului de apartenenta fara sa te gandesti de doua ori la asta. La fel faci si cu mortii, ii ingropi in cimintirul unei biserici de apartenenta. Trebuie sa platesti pentru amandoua, bineinteles. Nu am nici cel mai mic respect pentru biserica, pentru ca nici ea, ca si institutie, nu are nici cel mai mic respect pentru oameni. Poate parea un paradox, dar eu asta simt. Religia institutionalizata e facuta sa indoctrineze suflete, sa incarcereze creiere, e facuta sa manipuleze libertatea spiritului. As vrea sa pot crede fara dubii in existenta unui Dumnezeu, cred ca mi-ar fi mult mai simplu sa-mi duc existenta, sa-mi inteleg sensul, sa inteleg de ce trebuie sa ma nasc si sa mor.

Nu-mi place sa muncesc si totusi fac asta ca orice om de rand care trebuie sa-si duca existenta. Ma stradui sa-mi fac bine jobul, atat de bine cat poate un om perfectionist, care sufera de somnolenta si lene cronica. In realitate, „I’m just a slave to the wage”, in cursa asta dupa „malai” destinata soarecilor (asta ca sa parafrazez o melodie a uneia dintre formatiile mele preferate Placebo).

De ce m-am apucat de un blog? Pentru ca pot. Pentru ca azi mi-e lene sa fac dus, dar nu mi-e lene sa incep un blog. Pentru ca m-am trezit la 5 dupa-masa, mi-am baut cafea si mi-am dat seama ca nu am chef sa ies in oras, dar nici sa mor :). Pentru ca uneori cred ca detin dreptatea suprema :), daca exista asa ceva. Pentru ca am o minte intortocheata. Pentru ca nimeni nu vrea sa ma asculte, asa ca m-am hotarat sa scriu. Pentru ca nu am voce si, in consecinta, n-o sa fiu niciodata un star rock.  Pentru ca nu stiu daca o sa mai fiu maine si trebuie sa bifez si task-ul asta cu blogul pe lista mea imaginara cu activitati de facut. Pentru ca mi-am dat seama in scoala ca ma pricep sa bat campii cu gratie si sa scap nesifonata chiar daca nu mi-am invatat lectia… Ar mai fi multe alte motive, toate aparute pe moment. Oricum, nu conteaza.

Cine esti tu?